Renascand din ce am fost - Lidia Duma

Eram un vas ce-a eşuat cândva
Într-o furtuna chiar în larg de mare,
Caci am dorit singur sa navighez,
Fara sa am o barca de salvare.

Dar printe tunete şi vijelii
S-a auzit un glas: "Taci! Fara gura!"
Şi-atunci chiar marea-ntreaga-a amuţit,
Şi-a risipit toţi norii de furtuna.

Eram o floare care ieri purta
În loc de roua lacrimi mult amare,
Fiindca doream în noapte sa-nfloresc,
Ferindu-ma de razele de soare.

Dar într-o zi o raza argintie
A spart întunecimea unui nor,
M-a luminat şi am primit viaţa,
Şi-am înflorit în soarele-arzator.

Eram o frunza ce credea intens
Într-o plutire dupa voia sorţii,
Şi m-am trezit ca-s frunza în noroi,
De tot strivita de calcâiul morţii.

Dar am simţit o mâna salvatoare,
Ce ma purta spre-o alta ramurea,
Şi-am fragezit din nou mugur în soare,
Ce bine-i sus pe ram în casa mea.

Demult orfan şi parasit de lume,
Tot pribegeam fara un scop frumos,
Şi tot credeam în propriile forţe,
Crezând ca raiul e aicea jos.

Dar dupa lunga vieţii pribegie
Am auzit un glas sa vin acasa,
Şi-atuncea am aflat ca am un Tata,
Ce-o-mparaţie moştenire-mi lasa.

Sunt fiul Lui! Ce veselie mare
A fost când el în braţe ma strângea.
Tot cerul l-a-mbracat în sarbatoare,
Tata şi fiu ramas-am pururea!