A fost candva un staul

A fost cândva un staul...
Nu cel din Betleem.
O peşteră ciudată,
o grotă de blestem.

Păstorul fără grijă
plecase pe poteci...
Dormeau pe sub păienjeni
ciorchini de lilieci.

O rază de lumină
nu pătrundea din cer.
De zgură era ziua
şi nopţile, de fier.

Alunecau culbecii
pe jilavii pereţi.
În fânul ud şi putred
se-nghesuiau bureţi.

Dar într-o noapte... îngeri
cântară la zenit.
Şi parcă, printre stele,
o stea a răsărit...

Şi, nu ştiu cum, deodată
veneau lumini de zori;
iar fânul era proaspăt
şi mirosea a flori.

Zburară liliecii
şi beznele s-au dus!
Iar eu cântam din fluier
cu îngerii de sus...

Dar iată, într-o parte
privirile mi-arunc
şi văd sclipind o iesle
şi-n ieslea mea... un Prunc...

Veniţi, veniţi, voi îngeri,
păstori şi oameni buni!
Veniţi, voi magi ai vremii,
că-i vremea de minuni!

Şi-pentru-a câta oară —
slăviţi pe Dumnezeu!
Căci Pruncul e acelaşi,
iar staulul... sunt eu.

Costache Ioanid