Vorbea-ntr-o zi un spic de grâu cu Creatorul său:
"De ce mă legi, Părinte-atât de strâns în snopul Tău?
Mă doare... Mai slăbește funia cu care mă-nfășori,
Că nu-i niciun pericol între spicele-surori..."

Dar Lucrătorul cel Divin mai aprig le unea.
Și fir cu fir și snop cu snop, într-una aduna.
Cuprins de Gândul Său ceresc, o clipă se opri...
Privind la spicul îndrăzneț, cu dragoste-i șopti:

"De-acolo, din îndepărtări, de unde te-am cules,
Din lanu-amestecat cu mărăcini, Eu te-am ales...
Când te-am cuprins cu Mâna Mea, toți spinii M-au străpuns...
Tu erai mic și slab... Și-n snop, cu grijă te-am ascuns.

De-ai fi căzut prin văi adânci, prin miriștea străină,
Te-ar fi răpit în zori de zi vreo pasăre haină.
Și n-ai mai fi găsit odihnă-n snopul legănat
Cu-atâta dor, cu-atâta drag, la Piept de Împărat.

De-aceea strâng în jurul tău o funie de Har:
Să nu te pierzi de frații tăi pe drumul spre Grânar.
Mai e puțin... Doar câțiva snopi mai am de adunat.
Și-apoi, vei fi de legături si tu eliberat."

Iar spicul, ascultând uimit pe Blândul Creator,
Zări în Palma Lui Preasfântă rana spinilor...
Și suspinând, strigă: "Părinte...! Cuprinde-mă mai tare!
Să nu mă lași... Să nu Te las, nici când unirea doare...!

Versuri similare
Booking.com

Versetul Zilei