Râul duce peste margini... - Victor Bragagiu

Râul duce peste margini
Unde moi de vremuri ninse
Printre fire de păianjen
Bruma-n jur ce le întinse.

În clepsidră ca să curgă
Stele cad șuvoaie-n pâlnii
Nu mai crede și amurgul
În venirile de mâine.

Începutul se sfârșește
Într-un cerc închis în sine
Latitudini, pământește,
Frâng aripile Luminii.

Seara se începe-n noapte,
Noaptea se termină-n seară
Testamentul vechi o moarte
Ține-n ger și-n primăvară.

N-are omul cum să strige
Sluțind inima-n citire,
Șerpii hâtri de religii
Au ucis orice iubire.

Bat cu jertfe pe altare
Parcă-ar bocăni în toacă
Iar bocind o așteptare
Ce va fi dar nu știu dacă.

Cărturari până-n călcâie
Viața vor a o-nțelege
Cu capcana de tămâie
Și cu lațul de la lege.

Ale timpurilor iepe
Trec galopu-n herghelie
Orișice nu s-ar începe
Se termină-n tragedie.

Strangulată rugăciune
Râul vremurilor poartă
Curge-ncet deșertăciune
Din apus în marea moartă.

Ci o stea ca văzul milei
Răsări în plânsul sorții
Mai presus de zorii zilei
Și mai jos de miezul nopții.

Au văzut-o doar sărmanii
Necuprinși de banul pieții
Ce n-aveau când prin citanii
Să-și omoare dorul Vieții.

Ce nu dau să-și cate stime
Pe la fierberea de case
Ocrotind cuprinsul stânii
De la nopți întunecoase.

Tot privind la stele-n licăr
Lângă ruguri dănsuinde:
„Oare totu-i o nimică?”
Se mirau zdrobiți în gânduri.

De la orele amurge
Ei vedeau nemăsurată
Calea Robilor cum curge
Peste-un orizont de soartă.

Socotind în stele multe
Ce sunt pline de mistere
Cine oare să-i asculte
Din tăcerea de unghere?

Într-o noapte de trăire
S-a aprins o steauă nouă
Ca sămânța de Iubire
Într-un bob mărunt de rouă .

De s-au tras ochi și ființă
Pe luciri de rază-albastră
Zborurile de Credință
Le-am simțit în viața noastră.

Și din beznele culorii
Visul a-nceput să-nvie
Că-am văzut de-odată zorii
Ce-nfloreau din veșnicie.

Victor Bragagiu