Meditații cu arțarul - Victor Bragagiu

Cu arțarul împreună
Pe a lacului oglindă
Prindem rimele în Lună
Mai frumoase să se-aprindă.

Doru-n mine parcă doare,
Visele-mi s-ascund speriate
Fiindcă aripi călătoare
Strigă-n căile plecate.

Ci prin stele oglindite
Parcă răvășesc mistere:
Dumitrițe-ncărunțite
Gem în geruri de durere.

Vremea vine ca să treacă
Peste fire, peste seamă
Și mă văd în promoroacă,
Iar arțarul în aramă.

Privesc ploile ce toarnă
Din mâhnire în tristețe
Cu-obosirile de iarnă
Lângă vatra bătrâneții.

Ani împotmoliți în brațe
Goale de stejari și sălcii
Jecmăniți de clipe hoațe
Și sunările tălăncii.

Iar în jur e încă vară...
De-unde-apar așa imagini
De la rugurile-n seară?
Din ecouri de pe pagini?

Într-un ritm neclar de unde
Ca o trestie mă clatin
Ascultând cum îmi răspunde
Fremătândul glas de paltin.

Dar privind la apa blândă
Cu-ondulări abia simțite
Eu am prins de-odată gândul
Că-l aud fără cuvinte.

Că uimit și el văzuse
Vedeniile pe ape
Căutând acum răspunsul
Cum de lege ca să scape?

Amândoi prelung în soarte
Prindem șopotul privirii...
Și cad stele... și e noapte...
Și-i chemarea nesfârșirii...

Victor Bragagiu