E-o arșiță de-oprește râul
Și el își pierde capu-n pietre
Că nu aude azuriul
Ce-l cheamă-n alte perimetre.

Năpăstuiește greu zăduhul
Din țesăturile de Soare
Că tocmai tremură văzduhul
De la atâta apăsare.

Apleacă pletele răchite
În apa mică să le laie
Că-sunt atâta de sleite
Că au pierdut nădejdi de ploaie.

Corolele și-au strâns parfumuri
Sămânța ascunzând-o- n miere,
Iar colbul pe deșerte drumuri
Căzu lățit fără putere.

Sfâșietoare-i slăbiciunea
Parcă-ar ofta o lume-ntreagă
Că doar degeaba rugăciunea
Se-mprăștie în bolta largă.

Însemnătatea-a tot se pierde
Toate devin așa mărunte
Chiar și furnicilor, se vede,
Le cad broboane de pe frunte.

În umbre cad păsări faimoase
Prin ciocuri gâfâind căldura
Tot cercetând cu limba scoasă
În secetă temperatura.

Doar mărunțica ciocârlie
Străpunse-arsura-n înălțime
Stropind câmpia-n melodie
Și invitând spre ceruri inimi.