Așchii din vântul de gheață
Într-o pădure înghețată în foc,
Simțeam cum se frânge o viață,
Într-un alt trup din veșnicul loc.


Și m-a cuprins pe neștiute,
Acea otravă, morbid...
Atât de multe vieți pierdute,
Pentru-a ieși din negrul cel vid!


Și i-am simțit pe toți murind
Și i-am purtat pe toți în mine...
Mi-au fost trimiși numai fiind
Vechi păzitori cetății divine.


M-am zvârcolit până la lună,
Știam că mori și tu-n locul meu...
A te salva din inima bună,
A fost tot ce-am vrut, dar mult prea greu...


Brațe de plumb, picioare zidite,
Cu trupul în lanțuri, tot te simțeam!
Și m-aș fi dat morții grăbite,
Să te salvez, căci... te iubeam!


Tot ce-ai simțit atunci când mureai
În locul meu... sacrificiu suprem...
Și eu simțeam, având ce aveai!
Păzitor sfânt al duhului meu...


Lacrimi pierdut-am demult pe obraz,
Chiar de în suflet, mai picură ele...
Destinul mi-a fost ultimul caz,
Ultima treaptă, începând de la stele...


Toți împreună ce-au fost pentru mine
Și au luptat ca eu să fiu...
În zile ce n-au fost senine,
Mă vor vedea până să viu.


M-arunc la picioarele Tale,
Atât m-ai iubit, de n-am știut!...
Că trimițind ființele Tale,
Le vei jertfi... atât Tu m-ai vrut!


Din întuneric răzbate o mână,
Mă ține strâns, mă vrea tot mai sus...
Cele din jur strigă: stăpână!
Și zâmbesc Vieții fără apus...
Booking.com

Versetul Zilei