În serile-albastre cu-apusul de-aramă
Tăcerea s-apleacă pe freamătul surd
Şi pierzi orişicare-ngrijire şi teamă
Când răsărituri de stele se-aud.

În unde adie o linişte lină
Uimit mă încânt repetând tot din nou,
Citind întregimi de pe Luna cea plină
Ascult de-undeva cum pogoară-un ecou.

Se sting ca tăciunii entuziasme:
Acum doar trăiesc – nu mai joc nici un rol,
Încet s-au pornit să colinde din basme
Eroi năzdrăvani... şi guzgani din subsol.

Se-nvolbură notele fără de sunet:
Un cântec se naşte, dar fără cuvânt;
Ceva cineva parcă-ar zice şi spune,
Cuiva cineva i-a răspuns pe pământ.

Nu pot să-nţeleg de-unde ştiu toate-aceste –
Nu-o văd, nu-o aud şi nu-o pot a simţi
Dar iată cunosc uimitoarea poveste
Ce n-are nevoie de „dar” şi de „şi”.

Din suflet în suflet se nasc şi cad lacrimi,
Dar nu că-l atinse ceva dureros,
Gingaşe-mpletite cu slovele sacre
Înalţ mulţumire pentru frumos.

Creaţia-n care-s şi ce mă-nconjoară
E-ntruchipată aşa uimitor
Că nu va putea nici o boală murdară
Să ne lipsească de-un sfânt viitor.

Căci cât n-ar domni de pe scene hâtria
O piesă tot timpul îşi are-un sfârşit,
Dar iarăşi şi iar va-nvia omenia
Să-l facă în viaţă pe om fericit.

Cât nu s-ar ascunde prin săli laşitatea
Ea moartă-i pe dată, deşartă-n destin,
Vor trece-o eterni fraţii în libertate
Ce-şi dau unul altuia cuvântul senin.

Amirosă-a seară, a dor şi-a minune
Şi fericirea am înţeles:
Că numai ce am cuvântat rugăciune
Părintelui ce din dureri m-a cules.

În ea n-a sunat nici un zvon de cuvinte
Nici n-am încercat ca să scheaun milog;
Aud cum pustii ţip credinţe de minte...
Eu tac şi admir, şi mă rog, şi mă rog.