Eliberare de teatru - Victor Bragagiu

Un artist primi rol pe prorocul Ioan.
Toată ziua-nvăţă rolul el cumsecade,
Doar în seară porni înspre casă buştean
De atâta tocit şi atâtea tirade.

Cum mergea obosit prin oraşul cu tei,
Ce glumea în amurg cu luminile-i vesel,
De odată văzu, că în jur farisei
Se primblau susurând lângă împărătese.

„Ah, Irozi peste tot! - mai în glas n-a strigat –
Pui de vipere voi, dar cu măşti îmbrăcate!”
Dar la timp omu-actor însă seama şi-a dat,
Că el nu-i în teatru, ci-i la libertate.

Până-acasă cuvinte în el au lovit,
Că pe scară-alerga ca la, ori din incendiu
Şi-apăsă soneria atât de-ndârjit,
Parcă ea ar fi fost de coşmar un remediu.


I-a deschis soaţa lui cu uimire în ochi:
„Ce-i cu tine -ncepu probozirea să-nşire...
Însă el o văzu din baticuri şi rochi
Salomee ce-ar vrea capu-i mort să-i admire.

Iar tăcu, strângând dinţii, de sânge ţâşni
Din cuvintele care erau să ierupă,
În oglindă se-nfipse şi atent se privi
Să vadă de poate rolul ista să-şi rupă.

„Toporu-mi adu!” – porunci omul scurt
Şi obrazu-şi tăie fără grijă-i de locul...
Ioane, aici pasul tău s-a-ntrerupt!
Aici termină calea sa iar prorocul.

Iar soaţa-i a a râs, mulţămită de rod:
„Iubitule, eşti o fiinţă-austeră!-
Aşa mi-i plăcut, totuşi, răul Irod,
Decât un Ioan fără de carieră!


Ce bine că nu-i acest om între noi!”
Bărbatul scăpa lacrimi rare şi calme:
Viaţa a câta s-a dus la gunoi!..
Iar ea-i spăla sânge din haine şi palme.