NaÅŸterea Versului - Victor Bragagiu

Eu simt în inimă cum mi se naşte-un vers,
Cum mi se zbate, cum mă-mpunge, cum mă roade,
Înfierbântat să iasă-n Univers,
Neinteresat de grija despre roade.

Îl ignorez cum pot şi cât ce pot,
Ţinându-l după inimă de minte,
Ci el loveÅŸte cu genunchi, cu cot,
Se vrea la libertate ca un cântec.

Mă înţelege, dragă nenăscut,
Eşti trup din trupul meu şi prea mă doare,
De te vor mozoli neîntrerupt
Ochi veninoşi în lumea asta mare.

Eu ţi-aş da drumul – cum ai să te-ntorci
Plin de respect, de cinste, de iubire
Ori, mai degrabă, vei cădea-ntre porci,
Scuipat cu pizmă şi dispreţuire.

Pot să te las înscris într-un caiet,
Ca, uneori, ca pe-un album de poze,
Te-oi recita ca tată şi poet,
Te mângâind cu gândurile roze.

Priveşte câţi confraţi de-ai tăi cuminţi,
Dorm liniştiţi împodobind albumul,
Reci la speranţe şi făgăduinţi,
Ispitelor de-ambiţii cu duiumul.

Dar tu te vrei nu numai scris – citit!
Cu flacăra de-entuziasm romantic,
Neintuind ce-i de a fi stupit
Cu râs şi cu expresii aberante.

Se strânge pieptul – eşti din trupul meu
Şi gem, dar ce să fac – îţi dau venire...
Te binecuvânteze Dumnezeu
Cu dragoste, cu vis, cu mulţumire.

Dar, totuşi, îmi e greu, parcă s-a rupt
În inima şi sufletu-mi o vână...
Te du iubitul meu neîntrerupt
Spre-azur, spre bunătate, spre lumină!