Tăcerea tăcerii - Victor Bragagiu

Tăcerea – o troiţă care stătea lângă drum obosită,
Cioplită cândva cu toporul de-un meşter neînsemnat,
Acum crăpături doar se văd pe faţa ei înnegrită,
Nerămânând nici o urmă unde Isus a fost desămnat.

Pe lângă dânsa puhoaie de zgomote se vaiet şi-apucate se râd,
Curgând undeva unde duce drumul acesta frumos pietruit,
Larmele se hlizeau arătând cu dispreţ înspre semnul cel hâd,
Scurgându-se mai departe în gloate, în grupe şi în hăulit.

Troiţa sta, absolut asurzită de atâtea strigăte în entuziasme,
De atâta muzică, cântece şi fâţâială din palme,
Doar când potopi noaptea cu lună, cu stele şi cu aer de basme,
Liniştea troiţei parcă începu să se înfiripeze în undele-i calme.

Isus a stat lângă dânsa, atingând-o cu blânde lumine,
Privind lung în urma marşului ce se ducea în noapte zgomotos şi olog,
Troiţa-i prinse privirea şi se încovoi de ruşine:
„Iaca, Doamne, oamenii Te cânt şi Te joc, iar eu, ca muta, tot stau... şi mă rog!”