Veşnicul vanat - Victor Bragagiu

La lovitura săgeţii mă zbat,
ca o viaţă rănită,
Mi-o smulg din trup şi cu palma
sângele-astup,
Dar alta, alta în trupul meu
e înfiptă
Şi nu pot muşcăturile lor
să-ntrerup!

Am rupt-o la fugă.
Doamne,
ce fugă, ce fugă!..
Tufari-mi smulgeau săgeţile din macră,
Iar vânătorii urlau şi doreau
să m-ajungă,
Cu duhoarea lor de vodkă
şi sudoare acră.

Lupta nu era dusă piept la piept,
dar cine-a fugi de cine,
Săgeţile şuierau prin juru-mi,
ca şerpii...
Şi eu atunci aşa am fugit,
că am fugit de mine,
Că frica-mi rămase cu boabe de sânge
pe vârfurile ierbii.

Am trecut râuri, am trecut lacuri –
vânătorii caut urma ascunsă.
Eu cu verdeaţă oblojesc
rănile-mi proaspete,
Nu mă-ntreb şi nu-ntreb
pentru ce mi-i pielea străpunsă
Şi ce pedeapsă-şi va primi
aproapele-mi

Sunt viu! Dar iată durerea
începe să facă în trupul meu lege,
Încep ca să gem şi să suflu
peste rănile-mi râzânde.
Vânători-şi lecuiesc supărarea cu rachiu,
se-nţelege,
Ei sunt aleşi să aibă
doar remuşcarea de gâde.

Mi-oi lecui rănile ci ierburi,
cu geamăt, cu noapte,
Cu nesomn şi cu roua din flori,
cu ciripituri de păsări...
Mi se va spune – „Să verşi sângele
e convenabil foarte,
Căci sângele vechi
trebuie undeva să se verse!”

Nu-i voi judeca şi nu voi judeca;
mi-oi asculta doar ruga,
În care-oi spera să cred,
că în data viitoare
Mi-a fi dăruită iarăşi numaidecât
fuga
De săgeţile care-or ţinti inima-mi
să mă omoare.

Victor Bragagiu