Invierea - Victor Bragagiu

Stătem atâţi calici la drum
Şi ne făleam care-i mai care:
Unul cu-al zdrenţelor parfum,
Iar altul că picioare are;

Unul cu-n cărucior străin,
Un altul cu bănuţi în cupă,
Iar mulţii , c-au băut mult vin,
Ce calicia le-o astupă.

Toţi oropsiţii , câţi erau
Fără de ochi, fără picioare,
Un altuia se lăudau
A cui întregul e mai mare.

Eu tot tăceam-- cel mai schilod
Din ei şi cel mai fără-avere,
Brâncit în râpă sub un pod,
Râios, infirm, fără putere.

Învidiind, tot ascultam
Ce-şi povesteau cei mai cu brânză;
Mă mai strigam,mă mai ţipam,
Şi eu că-s nu ştiu care bâză.

Puţeam atât de singurel!
Iar viermii îmi foiau prin carne...
Ciorovăiam destinul chel,
C-o fală n-a putut să-mi toarne.

Un zgomot mă trezi de sus:
Tot drumul se-neca-n rumoare,
Di-n ea se auzea-- Isus!
Dă-mi ochi ! Dă-mi nas ! şi Dă-mi picioare!

Dă-mi bani... Maşină...Postament...
Dă-mi un copil... Dă-mi sănătate...
Dă-mi fericire pe moment
Şi fericire mai departe !

Ah,câte se strigau de sus!
Şi câtă slavă, bogăţie!
Iar eu sub pod stâteam răpus
De ticâloasa-mi mişelie.

Să mă fălesc cum aş fi vrut
Să-mi spun de starea mea mai multe,
Dară eram aşa de slut,
Că n-avea cine să m-asculte.

Dacă aş fi mai înstărit ...
Spre bogăţie ce mi-aş cere,
De la Isus ce-aş fi dorit
Din obosita mea durere

Doar că sub pod eram uitat,
Şi nu puteam nici da din mână,
Cel mai umil, mai blestemat,
Cernut cu-ncetul în ţărână!

Dar deodată... n-am crezut...
Isus veni şi-n a mea greaţă!
--Dar tu, sărmane, ce-ai fi vrut
Şi I-am strigat cu-ntregul:
Viaţă!!!