Doua armate - Victor Bragagiu

Două armate,
două armate,
Față-n față-nrăit
și decis.
Cu credință
și ură-narmate
Iar pe paloșe --
sufletu-aprins.

O armată-i păgână.
Păgână...
Cei
cu patrii de cuiburi de cuci,
Alta este o oaste
creștină,
Și pe scuturi și coifuri
port cruci.

Tupilată în spaimă
câmpia,
Cu-orice gâză și iarbă-a tăcut,
Se va-ncepe pe ea
bătălia,
Un pohod,
ca să fie-ntrerupt.

Iar pe oști
se revarsă un Soare
Prin soldați
zdrențuit e un Cer,
De pe frunți
șiroieşte-o sudoare,
Iar pe vârfuri de suliți
e-un fer.

Se rog oști...
Preoția păgână
Și cu popii creștini
strig, nu tac,
Iar câmpia
se roagă-n lumină
Cu-orice iarbă
și orice gândac.
Frunza, fruza striga:
Nu se poate!!
De pe spini
și tufarii desculți...
Se rugau
toți ostași-n armate
Să omoare vrăjmaşi
cât mai mulți.

Se sfârșea
rugăciunea-ncepută,
Se sculau oștile
din genunchi,
Doar câmpia
țipa încă mută
Cu-orice fir
și cu orice mănunchi.

Fremăta-n iarbă
șoapta cea vie...
Dumnezeu,
Creatorul cel blând
A pășit luminos
pe câmpie,
Cu sfințenia Sa
revărsând.

Și curgea-n valuri albe
Iubirea,
Din câmpia
gătită de-omor...
Și-astupau toți soldații
privirea
Și plângeau
de rușine
și dor.