O rană mare, mirosindă și colcăind a putregai,
Un cancer monstruos și negru se întindea cu negru-alai
Ca trupu-mi, sufletul și duhul, și chiar și mintea, plănuia,
Pe veci să roadă, să distrugă, s-omoare tot ce va putea.
Și în adânca-mi nepăsare mă complăceam indiferent,
Iar voia-mi, crezul și gândirea piereau încet, inconștient.
Un Om milos privi cu milă și lângă mine se opri.
Întinse mâna să mă scape, dar aprig Îl batjocorii.
Nu renunță ușor străinul, se aplecă asupra mea
Și-ncet, cu drag și cu blândețe Își începu lucrarea Sa.
Înfuriat de-a Lui purtare, L-am biciuit și L-am scuipat,
Și, ca să simtă și mai strașnic, L-am pălmuit nerușinat.
Cu blândă încăpățânare, netulburat mă oblojea,
Iar din privirile-I senine, cerească pace revărsa.
Da’-n îndărătnica-mi ființă, mai multă ură se ivi,
Și cu o gloată de netrebnici, pe-o cruce, crunt, Îl pironii.
De sus privi atent la mine și plin de sânge, obosit,
Rosti cu ultima suflare, încet și blând: „S-a isprăvit.”
Năuc, privii la El cum moare și gânduri-gânduri frământam.
N-am înțeles atunci minunea ce făr’ să știu, uimit priveam.
Apoi, urechile-mi aflară că s-a-ntâmplat lucru ciudat:
Că Omul blând cică-nviase și multora S-a arătat.
Mărturiseau mai toți minunea cu grai și vorbă de crezut,
Dar o minune și mai mare mi se-arătă în trup și-n duh:
Văzui, prin lacrimi șiroinde, cum rana grea dă înapoi
Și negrul sumbru face cale zidirii unei inimi noi.
I-am înțeles atunci lucrarea ce suferință I-a adus;
Mi-am amintit batjocorirea și cuiul greu ce L-a străpuns.
Mâhnit, amar, în negrul nopții, căzut cu fața la pământ,
Am plâns și am strigat spre ceruri: „Sunt păcătos! Nemernic sunt!
Am biciuit o mână blândă ce mângâia vindecător...
Iertare cer și îndurare, o, Ție, scump Mântuitor.”
Din tainice și nepătrunse locuri veșnice, divine,
Răspunse unui om nevrednic, Cel ce e, era și vine.
Atunci, mi se-arătă și mie-n chip de blândă fericire,
Iar mintea-mi, sufletul și duhul le-mbrăcă în nemurire.
Voios și plin de bucurie, de-atunci chem la pocăință:
„Curaj, veniți cu toți la Isus, voi, bolnavi de necredință!
Milos, El iartă pe oricine, bunătatea Lui e mare,
Căci de mult, de mult v-a pregătit o divină vindecare.”
Un cancer monstruos și negru se întindea cu negru-alai
Ca trupu-mi, sufletul și duhul, și chiar și mintea, plănuia,
Pe veci să roadă, să distrugă, s-omoare tot ce va putea.
Și în adânca-mi nepăsare mă complăceam indiferent,
Iar voia-mi, crezul și gândirea piereau încet, inconștient.
Un Om milos privi cu milă și lângă mine se opri.
Întinse mâna să mă scape, dar aprig Îl batjocorii.
Nu renunță ușor străinul, se aplecă asupra mea
Și-ncet, cu drag și cu blândețe Își începu lucrarea Sa.
Înfuriat de-a Lui purtare, L-am biciuit și L-am scuipat,
Și, ca să simtă și mai strașnic, L-am pălmuit nerușinat.
Cu blândă încăpățânare, netulburat mă oblojea,
Iar din privirile-I senine, cerească pace revărsa.
Da’-n îndărătnica-mi ființă, mai multă ură se ivi,
Și cu o gloată de netrebnici, pe-o cruce, crunt, Îl pironii.
De sus privi atent la mine și plin de sânge, obosit,
Rosti cu ultima suflare, încet și blând: „S-a isprăvit.”
Năuc, privii la El cum moare și gânduri-gânduri frământam.
N-am înțeles atunci minunea ce făr’ să știu, uimit priveam.
Apoi, urechile-mi aflară că s-a-ntâmplat lucru ciudat:
Că Omul blând cică-nviase și multora S-a arătat.
Mărturiseau mai toți minunea cu grai și vorbă de crezut,
Dar o minune și mai mare mi se-arătă în trup și-n duh:
Văzui, prin lacrimi șiroinde, cum rana grea dă înapoi
Și negrul sumbru face cale zidirii unei inimi noi.
I-am înțeles atunci lucrarea ce suferință I-a adus;
Mi-am amintit batjocorirea și cuiul greu ce L-a străpuns.
Mâhnit, amar, în negrul nopții, căzut cu fața la pământ,
Am plâns și am strigat spre ceruri: „Sunt păcătos! Nemernic sunt!
Am biciuit o mână blândă ce mângâia vindecător...
Iertare cer și îndurare, o, Ție, scump Mântuitor.”
Din tainice și nepătrunse locuri veșnice, divine,
Răspunse unui om nevrednic, Cel ce e, era și vine.
Atunci, mi se-arătă și mie-n chip de blândă fericire,
Iar mintea-mi, sufletul și duhul le-mbrăcă în nemurire.
Voios și plin de bucurie, de-atunci chem la pocăință:
„Curaj, veniți cu toți la Isus, voi, bolnavi de necredință!
Milos, El iartă pe oricine, bunătatea Lui e mare,
Căci de mult, de mult v-a pregătit o divină vindecare.”
