Povestirea stolului de cocori - Victor Bragagiu

Din cerul alb
s-aude o chemare,
Ce-a curs pe tot pământul
cu-albăstrime:
„Veniţi, veniţi
la Mine zburătoare,
Ca Dragoste
să vă revărs în inimi!”

Chemarea a trecut
întreg pîmântul
Şi cine a crezut
a stat pe gânduri,
Iar cine nu –
i-o du-se-n râpă vântul,
Iar dânsu-şi poartă
penele iar mândru.

Ci într-o curte
începură-a bate
Cu-aripile lor
nişte pui de casă,
Că gâşti, că raţe, că-s găini,
dar foarte
Doreau
s-apuce calea luminoasă.

Îi sâsâiră-n ură
orătănii:
„Sunteţi mai păsări decât noi
Ia uite!
Duceţi-vă ca să băteţi
mătănii
Şi fuga la coteţ,
căci bine pute!”

Dar puii
cu aripile-n tulee
Zvâcnesc
şi zboru-ncearcă
şi se poartă,
Ca gardul
cu-nălţimea să îl i-ee,
Dar nu
să se închine lângă poartă.

„Nebunelor! – le şuierau bătrâne –
Şedeţi cuminte
şi-ascultaţi cocoşul,
Ce de pe gard
cum predică de bine,
Căci capul lui
l-înzorzonează roşul!”

„Surate, fraţi, – cocoşul –
asta-i boală!
Ei pleacă
de la Domnul nostru mare,
Ce i-a vedea
şi i-a băga în oală
Ca leac
pentru aripe în spinare!”

Dară ne-am rupt!
Zburăm!!!
Rămâne gardul
Jos, undeva...
doar unul se izbeşte...
Iar noi zburăm
şi nu avem cum fardul
Să-l aranjăm
căci zborul nostru creşte.

Ce luncă e sub noi
şi ce pădure!
Ce pajişte!
Ce lac!
Imensitate!
Aripile se fac
şi cresc mai dure
Ducându-ne
în zbor de libertate.

Mai sus, mai sus,
mai sus cu-ntreaga fire
În înălţimea
zborului albastru...
„Se du-uc, s-or pierde
toţi în rătăcire!”
S-aude depărtat
în urma noastră.

Zburăm, zburăm
ne cheamă depărtarea
Pe care cerul
ne-o deschide-n cale;
Şi undeva, departe
geme marea,
Şi undeva, departe
doarme valea.

Zburăm, zburăm
de pierdem orice vreme
Şi gândurile
nu ne-nhaţă slute,
Unde-om găsi
seminţe ori vre-un verme
În zborul ista
înălţat şi iute.

Zburăm, zburăm –
unul la altu-n faţă,
Nici n-avem când
să netezim zburlirea,
Doar semnalăm cu strigăte
Viaţa,
Doar ne strigăm fără minciuni
Iubirea.

Când să le spui!
Cui să le spui!
Şi una-i
Acest stol mic de gâşte
ori de raţe,
Ori poate de găini...
Dară totuna
Nu mai stârcesc în curte
ca paiaţe.

Dar iată-un vultur negru!
E străjerul
A munţilor
ce ne îndeamnă-n zare.
Ce facem !!
Dar cu-n nor ne-astupă Cerul
Şi îl lăsăm
fără de noi în ghiare.

Ţâşnim din nor:
Câtă Lumină,
Soare!!!
Întîia dată ne privim...
Minune!
Căci trainic
zboară-un stol mic de cucoare
În mica lor
şi dulcea uniune!

Şi Dumnezeu
ne-a spus ca un Părinte:
„Zburaţi, zburaţi
şi n-aveţi ce vă teme,
Căci Curtea mea
v-aşteaptă înainte
Şi palmele-Mi
vă sprijină de pene!

Zburaţi, zburaţi
ducând Bunăvestirea,
Fiinţele
să o audă toate,
Că Dumnezeu e
Pace şi Iubire,
Că-n Dumnezeu e
Zbor şi Libertate.

Strigaţi ca să audă
toată ţara,
Strigaţi ca să audă
toată viaţa,
Că de la Domnul vine
Primăvara,
Şi că din ceruri curge
Dimineaţa!”
Victor Bragagiu