Dulcea mea veÅŸnicie - Gavriil Stiharul

Vai, ce luptă se dă-n mine
când trupul este pe moarte !…
Să-l miluiască... n-are cine...
Vai, cât plânge şi se zbate !…

Irmosul ecou bate-n veac,
mi se vesteşte-n parastas…
Un gol străin şi fără leac
se adânceşte ceas de ceas.

Ca frunza toamna coborî-voi
în goliciunea de-început,
fără straie scumpe, moi,
ÅŸi podoabe de-mprumut.

Dar eu ştiu că, într-o zi sfinţită,
lumina se va-ntoarce-n pleoape,
porumbiţă împodobită,
ram de măslin pe ape.

Voi trage puteri din slava curată,
sorbi-voi puhoaie de zări,
ochiul mirat va creşte roată,
îmbrăţişat de mii de culori.

Atingerea pleoapei, uşoară,
în ritmul zborului rar,
vesti-va în lumea reală
curcubeul Tău de har.

Eu… ridicat din beznă şi somn
la viaţa plămădită sus!
Eu ridicat... dincolo de om,
prin jertfa Ta, Bunule Iisus!

Mai ştiu că, -n ziua cea mare,
împodobi-mă-vei din neştiut
cu straie sfinte, cu slavă mare…
Unde-i, moarte , goliciunea din mormânt

Gavriil Stiharul