Povaţă ucenicului - Adina-Cristinela Ghinescu

Te regăsesc din umbre și te așez pe raze,
O noapte luminând îmi este așa mult!...
Nu vreau să mai cobor înspre "de demult",
Vreau numai "ce va fi", eternul păcii oaze.


Și te-am salvat din ape negre, unde tu zăceai,
Cu murmur și lovire mi-ai mulțumit scrâșnind...
Ți-era așa de bine, pân' m-ai văzut venind
Și tare ai fi vrut să fii unde erai.


De sus, din cerul alb, din casa mea lumină,
Privesc în jos la tine și plâng... îmi este greu!
Se înmulțesc momente când vreau a nu fi EU,
Cea desemnată a te salva, furându-ți viața lină.


Trimisă eu la tine, străină eu ți-am fost,
Căci, nu îmi cunoști Tatăl, prin care am venit...
Atât urai lumina, de-ai vrut să fi mințit...
Și să te las să fii... fără nici un rost.


Nu este vreme multă, te zbați, te-mpotrivești,
Și ți-e cumplit să fii pe calea cea curată;
Dar nu uita: mâna întinsă are și ea o plată,
Și vei da socoteală, când mi-ai strigat: "S-aștepți!"


Din pricină de luptă, dintre rău și bine,
M-am regăsit în ghimpi, cu trup și suflet rană
Și săbii m-au tăiat, când te-adăpam cu hrană,
Ajutând să crești în roadele divine.


Nu m-ai iubit defel, dar m-ai urât pe loc!
Și ai respins trimisul-jertfă pentru tine...
Și m-a gonit inima ta, în loc să mă aline,
M-ai aruncat la lei, m-ai „răcorit” cu foc!


Dar pentru toate care sunt, scris stă într-o carte;
De ea vei ține seama, când ai pe Dumnezeu...
De nu te-aș fi-nvățat, n-aș mai fi fost EU,
Și nu-ți mai arătam de viață și de moarte!