Ingerul - Victor Bragagiu

Când seara, la chindie,
Ziua întreagă stinge
Cu-aripa argintie
Îmi poposi un înger.

Cu ochii largi albaştri
Priveşte şi socoate
Şi nu poate cunoaşte
De ce eu cad în noapte.

Mă trage de aripe
Şi-mi spune:”Zboară! Zboară!”
Dar ploaia grea de clipe
Pe mine mă omoară.

Mă vrea urnit din grele
Uşor ca o speranţă,
Ci ploile de stele
Ţintesc să bată-n viaţă.

Eu plâng c-aşa mă doare:
Natura-mi se despică –
Jumate e zburare
Iar cealălaltă frică.

Eu gem ca-ntr-o menghină
Ce-mi stoarce din putere –
O parte în Lumină
Iar alta-n întuneric.

Iar el nu înţelege
De ce nu-arunc o parte...
„Sunt ferecat de lege
Cu humă şi cu carte.”