Amurguri violete - Victor Bragagiu

Cum aş putea să nu mă-ncânt
De-amurguri violete,
Când Luna vine pe pământ
Să-şi pună flori în plete.

Când stelele pe cer apar
Ecouri de speranţă,
Iar forfotirea-i înzadar
Şi fără importanţă.

Lacul de parcă e neviu
Dar plin de cer pe sine,
Manipulând liliachiu
Cuvinte de lumine.

În depărtări ruguri aprind
Ori zmeii ori păstorii;
Molatec de tăceri se prind
Să s-odihnească norii.

Pământul cască greu a pat,
Copaci de-ncremeniră;
Pe undeva, într-un lătrat,
Dulăi se osândiră.

Iar noaptea dorului de vis
S-apleacă peste basme,
Înfiripând eroi cu zis
Din palide fantasme.

Atât de-aproape eşti de cer,
Că poţi să sufli-n stele,
Când rugăciunile îţi sper
Eliberări de rele.

Cuvântul e aşa de mult
De-n inimă pătrunde,
Când rugăciunea mi-o ascult
Şi ea tot mă aude.