Dialog frăţesc.

Se strânge întunericul în jurul meu necruţător ca o pedeapsă,
Alte luminiţe nu se aud şi nu se văd nici într-un loc.
Noapte copleşitoare, ameninţătoare şi fioroasă...
Sunt singur... În încordarea fricii parcă se strânge al inimii foc.

Miezul-Nopţii îmi stă în privirea mea ca atlantul,
Mă scofâlcii mititel, lipindu-mă de ţărână:
Îmi acoperi complet cu enormitatea lui întreg înaltul,
Iar eu de groază nu puteam nici clipi şi nici mişca din mână.

Flama îmi pâlpâie când în sus, când în jos, când în lături,
Când trage la pământ, când disperată sare spre cer;
E imposibil să străpung întunecatele omături,
Ce au înghiţit orice noţiune de Dreptate şi Adevăr.

Sunt singur singurel şi flacăra-mi se frământă fricoasă,
Ca o păsăruică numai ce prinsă-ntr-o cuşcă închisă-absolut.
Din beznă aud distinct o şerpuire veninoasă
Şi încep a jeli că atâta m-am luptat şi zbătut.

„Doamne! – oftez, aruncând privirile în toate părţile,
Ca o oaie înconjurată cumplit de o haită,-
Trimite, Doamne, ajutoarele Tale şi dreptăţile,
Că îmi auzi, cred, para mea cum se chinuie şi se vaită.”

Iată finalul meu – noaptea-i atotputernică;
Îmi îndrept focul ca pe un soldat la paradă:
Dacă mor, măcar nu ca o laşitate nemernică...
Poate că-s ilar... ei, dar cine mai poate acum să mă vadă

M-a uitat Dumnezeu...- rezumai din înfricoşare şi neputinţă,
Pare-se am rămas aici răzleţit, unica lumină;
Iar eu tocmai acum am atâta nevoie de Credinţă
Şi măcar de un suflet care să mă întărească şi să mă susţină.

Ci când eram gata pentru momentul stingerii,
Auzii dedeparte o flăcăruie apropiindu-se.
Brâncii cu pumnii presiunea oribilă-a strângerii,
Că noaptea dădu înapoi, pe bot lingându-se.

„Pace!” – auzii un glas de făclie în vârstâ,
Şi de n-aş fi singur foc, aş fi vărsat lacrimi...
„Pace!” – m-am grăbit să răspund, bucurându-mă că avem pistă
De unde să pornim convorbirile sacre.

„Grea noapte.” – spuse el laconic şi ţărăneşte;
„Da-da... foarte grea...” – bâiguii şi eu pentru ceva a răspunde.
„Slavă Domnului, că Dumnezeu şi aici ne priveşte!”
„Da-da...- rostii eu ca ecou – slavă Domnului că El este oriunde!”

„Domnul să te binecuvânteze, frate!”- mi-a zis el pentru despărţire.
„Domnul să te binecuvânteze, frate!” – din inimă şi eu îi răspunse-i.
Scruta-i îndelung în urma lui cu dragoste şi mulţumire,
Până când, în noaptea greoaie, lumina lui se ascunse.

Apoi am privit liniştit Nopţii uriaşe în faţă,
Scuturându-mi, furios pe sine, colbul de pe genunchi şi coate,
Căci vâlvătaia mea se ridică cu atâta putere şi viaţă,
Că Miezul-Nopţii dădu îndărăt, se împiedică,
lungindu-se cât ţii matahala, pe spate.

Victor Bragagiu
Booking.com

Versetul Zilei