Speranţa - Victor Bragagiu

Cu zile inedite speranţe se întorc,
Când triste, fericite ori obosite foarte,
Când miere ori când fiere, că zâmbetul îţi storc,
Când zori fără hotare, ori doar pustietate.

Speranţe sunt molatice, ori piatră de granit,
Sunt proaste şi mioape, senine şi nebune,
Dar râşniţa ce-odată cu viaţa-ţi s-a pornit,
Le macină, de ele scrâşnesc, ca nişte strune.

Tu le trimiţi, ca păsări, să zboare-n infinit,
Le furişezi să muşte pe cineva-n venine...
Dar este-o lege aspră: aşa cum le-ai pornit,
Ele se vor întoarce ca bumerangu-n tine.

Nădejdea ta-n minciună şi-a înjghebat veşmânt,
De-o vezi cum se întoarce, dând veselă din coadă...
Nu te-amăgi!, că ea-ţi va petrece în mormânt
Cele mai nalte vise, făcându-le să cadă.

De amăgeşti pe altul – pe tine te-amăgeşti:
Această socoteală preface viaţa-n piaţă.
Deci, dacă eşti nemernic – nemernic şi sfârşeşti,
Neînţelegând cu mintea că-ai vise de paiaţă.

Speranţe mari, frumoase zbor large şi cerii...
Ci câte se întrună zdrobite, motolite...
Îmbracă-le-n credinţa-n acele zile vii,
Ce vor veni în viaţa-ţi înalte, nesfârşite.

Căci dacă ţi-i curată speranţa ce-o trimiţi,
Şi nu e îngâmfată, şi nu e nici meschină,
Va trece, ca cocorul, prin norii, care, simţi,
Că îţi sufoc credinţa, iubirea şi lumina.

Şi chiar de-i socoti-o pierdută înzadar,
Aiurea îndreptată de unde nu-i venire,
În oboseala sorţii tu vei vedea-o iar,
Încredinţâdu-ţi viaţa, că este fericire!

Un om curat, ca zarea, speranţa are-n cer,
Unul, bucşit de pofte, gândeşte, că o are...
E, totuşi, o dreptate, că oamenii cum sper,
Sfârşesc, cum li-i nădejdea în ziua viitoare!