Ciobănaşul.

Cei doi baci vrăjmaşi
De om ucigaşi,
Aruncară mortul,
Făr’ să-i fure portul,
În noaptea deasă
Cu negreaţă grasă,
În noaptea cu nori
Făr’ ieşire-n zori.
Singuri au fugit
Înspre asfinţit,
Spre noaptea noptindă,
Fără de odihnă;
In noaptea stearpă
Fără de capăt.

Ci când Soarele
A împlut ponoarele,
Lumina de zi
Pe-ucis îl găsi

Şi îl obloji,
Şi îl rândui.
Iar viaţa îi curse
În vinele strânse;
În ochii pustii
Apar lumini vii.
El ochi-şi deschise
Şi s-a smuls din vise,
Zicând cu mirare:
“Uite, că e Soare!
Iar eu că visai,
Că-n noapte erai
Cu cununi de brad
Sub stele, ce ard,
Pe lăicer de cetini
Ucis de prietini…
Şi păsări cântau,
Şi oi mă jeleau…”

Apoi se sculă,
Fluieru-şi luă

Şi ieşi din porţi,
De-unde rămân morţi,
Păşind peste nopţi,
Trecând peste sorţi.
Oile, din urmă
Merg cuminte turmă;
Tot se duc, se-ndrept
Ca cântecu-n piept;
Tot se duc şi sper,
Ca ruga în cer.

Victor Bragagiu