Cu suflete curate - Adina-Cristinela Ghinescu

Mi-e scârbă să tot caut la suflete-nnegrite
Acel ceva curat, pin care să m-apropii,
În ochii lor văd suflete cum strigă pustiite,
Unde furtuni se-adună înmulţindu-şi stropii;


Nu-mi este teamă de este azi, sau mâine...
Pedeapsa pentru neamuri şi crucea grea în spate,
Cât bobul de muştar credinţă de-ar rămâne
Ne-ar fi darul de preţ: suflete curate.


Tezaure ne facem din chipurile-cioplite
Şi vorbim de bine, dar nu-l înfăptuim,
Ne-ngrămădim la slujbe cu minţile golite,
Nedezbrăcaţi în inimi de răul ce simţim.


Azi vremea ne întoarce din Adevăr şi Bine,
Când răul se transformă în faptă virtuoasă,
Te ruşinezi de-ai vrea să hrăneşti un câine
Şi să-ţi iubeşti aproapele, nu-ţi pasă.


Pânze de paianjen ce vor să-ţia ia lumina,
De-ai rătăci o vreme, sau pentru infinit...
E planul răului şi-a fost dintotdeauna,
Să-ţi fure sufletul, ori să-l ştie zdrobit.


Pietre şi furtuni şi valuri tumultoase
Vor răsăril pe cale să lupte mult cu tine,
E vicleşugul vechi din curse nemiloase
Ale acelui rău ce-ar vrea să te dezbine.


Şi-atunci tu caută la tine, cu ochii înspre cer,
Reaminteşte-ţi suflete de ce exisşti şi lupţi...
A îngerilor voce de liră în mister,
Reaminteşte-ţi suflete iarăşi să asculţi.


Nu asculta la lume, căci lumea va pieri...
În pandemoniu îşi au casa fiinţele ingrate;
Nu crede clişeul: „Cu toţii vom muri”...
La Viaţa sunt chemate doar suflete curate!