Vis de Iarna - Lidia Duma

Într-un grajd, o iesle veche
Tot visa mereu sa fie
Un pat mare-ntr-un palat,
În juru-i cu bogaţie.

Şi-ntr-o zi zari pe paie
O femeie sta sa nasca,
Chiar acolo lânga dânsa,
Un copil vrea sa traiasca.

Se mira atuncea ieslea,
Fiindca pruncul îi fu dat,
Sa-l primeasca, sa-l adoarma
Şi sa-i ţina loc de pat.

Dupa vreo câteva clipe,
A vazut mirata ea
Nişte magi veniţi cu daruri
Şi pe cer o mare stea.

"Ce sa fie " se întreaba.
Cor de îngeri: "Slava!" cânta.
Catre iesle toţi se-ndreapta,
Facând închinare sfânta.

Şi aşa o iesle veche
Deveni-se-altar preasfânt,
Fiindca-n braţele ei triste
Se-odihnea copilul blând.

Ce putere de lumina,
În cea noapte-ntunecoasa,
A luminat vechea iesle
Cu faptura cea frumoasa.

Într-o noapte cu ninsoare
Prinse viaţa o poveste,
Împlinindu-se visarea
Unei mici şi-umile iesle.