Cum Dumnezeu dă Viaţa prin Cuvânt,
Aşa şi noi cuvântului dăm viaţă;
Dar unu-i fariseu, iar altu-i sfânt,
Şi unul e cinstit, altu-i paiaţă.
Linguşitori îmbrac masca de prunc,
Cu ochii de guzgan sclipind din fire,
Cu ode proaste în Isus arunc
Prin stropii de salivă-n linguşire.
Să spună numai cum e necesar,
Tradiţional zâmbind cu bunătate,
Să îi observe duhul gospodar
Acei cui el se gudură ca „frate”.
Cătând să-şi vâre cuvinţelul sus,
Că, poate,-apoi, i-or potrivi cunună,
Cu cruci de cimitir ca semnul „plus”
Şi Adevărul prefăcut minciună.
Prin şlefuire-ncerc ai da un preţ,
Să cumpere apoi o omenire,
Dar măscăriciul cât n-ar fi isteţ,
E doar ecoul jalnic de iubire.
Ecouri îl citesc şi îl admir,
Tot răsunând la golul de cuvinte;
Şi simţăminte-s mărunţite-n şir
Şi-s scrise şi citite de o minte.
Ideia, cuvântând înzorzonat,
Uimeşte-o lume ce pustiu înhaţă,
Orice ar socoti de apucat,
Ca să-şi împodobească a sa piaţă.
Se dau cuvinte de dicţionar,
Acut ca nealeşii să-nţeleagă,
C-aici se toarnă şi-i turnat cu Har,
Iar ei să-şi plângă starea lor beteagă.
Se aranjez cuvintele-nţelept,
Să poată apoi a da o-nvăţătură
Cu aer cuvios de om deştept,
Ce-şi poticneşte dragostea-n Scriptură.
Cuvântul şi-l întind, zâmbind mieros,
Pe cei mai mari slugărnicind cu stimă,
Cum din Credinţă şi-au făcut folos,
Aşa şi-aici mai bâţâiesc vre-o rimă.
Pot fi trecuţi ca personaj suspus
Şi gloata va căta să-i lingă blidul,
Dar cum din Carte idol şi-au propus,
Cuvântul lor înţepeneşte idol.
Va rămânea statuie sub frunziş,
Apatic scuturat de toamna rece,
Cum umbrele se pierd în ascunziş,
Aşa şi versul lor uitat va trece...
Dar dacă din cuvinte-altar zideşti,
Ca sufletul să-ţi pui să-l vadă-o lume,
Dând focul profunzimii sufleteşti,
În ea-aruncându-ţi inimă şi nume.
Credinţa şi Iubirea gem pe foc,
Arzând fiindcă jertfa se cuvine,
Nemaigăsind să ai şi tu un loc,
Să te-ncălzeşti la ţipătul luminii.
Aceasta este soarta de poet,
Pe care-aşa puţini oameni o cată:
Ca încă-odată azi să arzi complet
Şi mâine să te-aprinzi încă odată.
Dar, cel puţin, te-a mângâia un gând,
Ţi-a-mprospeţi puterile o pace:
„Cum îndurai, Isuse, Tu, creând,
Aşa şi eu am încercat a face!”
Victor Bragagiu
Aşa şi noi cuvântului dăm viaţă;
Dar unu-i fariseu, iar altu-i sfânt,
Şi unul e cinstit, altu-i paiaţă.
Linguşitori îmbrac masca de prunc,
Cu ochii de guzgan sclipind din fire,
Cu ode proaste în Isus arunc
Prin stropii de salivă-n linguşire.
Să spună numai cum e necesar,
Tradiţional zâmbind cu bunătate,
Să îi observe duhul gospodar
Acei cui el se gudură ca „frate”.
Cătând să-şi vâre cuvinţelul sus,
Că, poate,-apoi, i-or potrivi cunună,
Cu cruci de cimitir ca semnul „plus”
Şi Adevărul prefăcut minciună.
Prin şlefuire-ncerc ai da un preţ,
Să cumpere apoi o omenire,
Dar măscăriciul cât n-ar fi isteţ,
E doar ecoul jalnic de iubire.
Ecouri îl citesc şi îl admir,
Tot răsunând la golul de cuvinte;
Şi simţăminte-s mărunţite-n şir
Şi-s scrise şi citite de o minte.
Ideia, cuvântând înzorzonat,
Uimeşte-o lume ce pustiu înhaţă,
Orice ar socoti de apucat,
Ca să-şi împodobească a sa piaţă.
Se dau cuvinte de dicţionar,
Acut ca nealeşii să-nţeleagă,
C-aici se toarnă şi-i turnat cu Har,
Iar ei să-şi plângă starea lor beteagă.
Se aranjez cuvintele-nţelept,
Să poată apoi a da o-nvăţătură
Cu aer cuvios de om deştept,
Ce-şi poticneşte dragostea-n Scriptură.
Cuvântul şi-l întind, zâmbind mieros,
Pe cei mai mari slugărnicind cu stimă,
Cum din Credinţă şi-au făcut folos,
Aşa şi-aici mai bâţâiesc vre-o rimă.
Pot fi trecuţi ca personaj suspus
Şi gloata va căta să-i lingă blidul,
Dar cum din Carte idol şi-au propus,
Cuvântul lor înţepeneşte idol.
Va rămânea statuie sub frunziş,
Apatic scuturat de toamna rece,
Cum umbrele se pierd în ascunziş,
Aşa şi versul lor uitat va trece...
Dar dacă din cuvinte-altar zideşti,
Ca sufletul să-ţi pui să-l vadă-o lume,
Dând focul profunzimii sufleteşti,
În ea-aruncându-ţi inimă şi nume.
Credinţa şi Iubirea gem pe foc,
Arzând fiindcă jertfa se cuvine,
Nemaigăsind să ai şi tu un loc,
Să te-ncălzeşti la ţipătul luminii.
Aceasta este soarta de poet,
Pe care-aşa puţini oameni o cată:
Ca încă-odată azi să arzi complet
Şi mâine să te-aprinzi încă odată.
Dar, cel puţin, te-a mângâia un gând,
Ţi-a-mprospeţi puterile o pace:
„Cum îndurai, Isuse, Tu, creând,
Aşa şi eu am încercat a face!”
Victor Bragagiu
