Ce spune oare vantul, călătorul

Ce spune oare vântul, călătorul,
când se sfâșie printre crengi trudit
Ce taină spune-n graiul său izvorul
învolburat în muchii de granit
Ce spune mărul ce-ți umbrește drumul,
cu trupul frânt de orice mână rea
Ce spune în căminul tău parfumul
din trandafirii rupți de mâna ta ...

Iubește! spune tot ce-n zări palpită.
Iubește! spune vântul legănat.
Iubește! spune floarea cea strivită
sub talpa ta, sub pasul tău distrat.
Iubește! spune mierea din lucernă
și adierea florilor de tei.
Iubește, căci iubirea e eternă
Și, iată, bate-n ușă vremea ei...

Iubește! spune roua dimineții
și mielul blând, de mâna ta răpus.
Nu face-un singur pas pe drumul vieții,
când pasul te desparte de Isus.
Nu spune-un gând ce dragoste n-aduce.
Și nu privi de nu privești duios.
Și-abia atunci, prin șoapta noastră dulce,
va suspina și va vorbi Cristos!